Intervenția chirurgicală la nivelul plămânilor poate fi necesară în cazul unor afecțiuni precum cancerul pulmonar, emfizemul pulmonar, fibroza pulmonară sau alte boli pulmonare obstructive. Chirurgia toracică poate fi realizată prin diferite metode, cum ar fi lobectomia, pneumonectomia sau rezecția segmentară.
Cu toate acestea, orice intervenție chirurgicală poate fi asociată cu riscul de complicații, iar una dintre cele mai frecvente complicații după o intervenție chirurgicală la plămâni este pierderele aeriene, apărând în până la 20% din cazuri. O multitudine de măsuri preventive sunt utilizate intraoperator, inclusiv capse, lipici și operații de închidere a fisurilor. Aproximativ 5-10% dintre pacienți continuă să aibă o scurgere de aer după 5 zile, moment în care aceasta este clasificată ca fiind persistentă sau prelungită. Scurgerile de aer prelungite sunt cea mai frecventă cauză a spitalizărilor prelungite în chirurgia toracică.
Ce sunt pierderele aeriene?
Scurgerea de aer sau pierderea de aer este o complicație care poate apărea după o intervenție chirurgicală la nivelul plămânilor și constă în scurgerea de aer în spațiul pleural sau în alte cavități, cum ar fi mediastinul sau pericardul. Aceasta poate fi cauzată de o breșă în peretele pleural sau în parenchimul pulmonar, o comunicare anormală între bronhie și spațiul pleural sau o scurgere de aer de la nivelul unui dispozitiv medical, cum ar fi un tub de dren.
Pierderea aeriană poate fi clasificată în două categorii principale: pierderea de aer timpurie și pierderea de aer tardivă. Pierderele aeriene timpurii apare în primele 48 de ore după intervenție, în timp ce pierderele aeriene tardivă apare la mai mult de 48 de ore după intervenție.
Simptome și diagnostic
Pierderele aeriene postoperatorie pot fi asimptomatice sau poate determina apariția unor simptome precum tuse, dureri toracice, dispnee, tahipnee (respirație rapidă), tahicardie (bătăi rapide ale inimii) și scăderea nivelului de oxigen din sânge. În cazurile severe, pierderea de aer poate duce la colapsul pulmonar sau chiar la șocul cardiogen.
Diagnosticul pierderelor aeriene postoperatorii poate fi realizat prin examinarea clinică( se deceleaza pierderi aeriene în bateria de drenaj) și radiografică, inclusiv cu ajutorul tomografiei computerizate (CT). Radiografia toracică poate arăta prezența de aer în spațiul pleural sau în alte cavități, iar CT-ul poate oferi informații suplimentare despre localizarea și extinderea scurgerii de aer.
Tratament
Tratamentul pierderelor aeriene postoperatorii depinde de cauza și gravitatea complicației. În cazurile ușoare, pierderea de aer poate fi monitorizată și tratată conservator, prin administrarea de oxigen și monitorizarea stării pacientului. În cazurile mai severe, poate fi necesară evacuarea aerului prin inserția unui alt tub toracic sau a unei valve Heimlich
Tubul toracic este un dispozitiv medical care este inserat în spațiul pleural pentru a permite evacuarea aerului și a altor lichide din cavitatea toracică. Valvele pleurale sunt dispozitive medicale care permit evacuarea aerului din spațiul pleural, dar împiedică intrarea aerului în cavitatea toracică. Acestea pot fi utilizate în cazurile de scurgere de aer tardivă și se atasează la tubul de dren.
În cazurile severe de scurgere de aer, poate fi necesară o nouă intervenție chirurgicală pentru a trata cauza complicației, cum ar fi o sutură a breșei pleurale sau o reparare a unei comunicări bronhopleurale.
Uneori, poate fi necesară chiar o rezecție pulmonară suplimentară.
Prevenirea scurgerii de aer postoperatorii
Prevenirea scurgerii de aer postoperatorii este importantă în reducerea riscului de complicații. Tehnicile chirurgicale moderne și metodele de gestionare postoperatorie pot reduce semnificativ incidența pierderilor aeriene. În timpul intervenției chirurgicale, este important să se acorde o atenție deosebită suturării și etanșării peretelui pleural pentru a evita formarea de breșe și comunicări anormale. Utilizarea dispozitivelor medicale precum drenajul digital poate reduce riscul de scurgere de aer în cazurile de rezecție pulmonară sau de alte intervenții chirurgicale care implică un traumatism pulmonar.
O pierdere aeriană prelungită poate apărea și în urma unui pneumotorax spontan. Intervenția chirurgicală este recomandată la marea majoritate a pacienților cu pneumotorax spontan dacă o scurgere de aer persistă mai mult de câteva zile după introducerea tubului toracic. Cu toate acestea, pacienții cu anatomie nefavorabilă sau comorbidități medicale care îi fac să prezinte un risc ridicat de intervenție chirurgicală pot dezvolta scurgeri de aer prelungite.
O pierdere aeriană continuă, indiferent de origine, necesită de obicei un drenaj toracic continuu, care poate fi realizat cu ajutorul sistemelor de drenaj analogice sau digitale.
Un nou sistem de drenaj digital a fost introdus pentru prima dată în 2007. De atunci, au fost dezvoltate și alte modele. Aceste noi sisteme digitale au fost folosite pentru a dezvolta algoritmi standardizați pentru gestionarea tubului toracic pe baza unor date obiective.
Sistemele de drenaj analogice conțin o serie de coloane numerotate secvențial în camera de etanșare a apei. Gradul de scurgere a aerului este evaluat prin observarea coloanei cu cel mai mare număr în care apare bubuitură. Acest lucru oferă o evaluare calitativă la un moment dat. Evaluarea standardizată dezvoltată de Cerfolio poate fi utilizată pentru a documenta gradul de scurgere de aer. Această evaluare, cu toate acestea, este supusă variabilității între observatori și nu ține cont de variația în timp.
Nu este clar dacă sistemele digitale de drenaj sunt superioare omologilor lor analogici în ceea ce privește gestionarea pierderilor aewriene postoperatorii și spontane. Studiile individuale au fost limitate de dimensiunea redusă a eșantionului.